Eu impotriva mea

Ştiam că mă aflu în pragul nebuniei.
Trecuseră atâtea zile, luni – mai bine spus, ba poate chiar ani mucegăiţi, de când trăgeam pătura peste noi şi aveam pretenţia de a crede că nu se întâmpla nimic deosebit. Îmi întindeam mâna peste trupul scăldat sălbatic în razele lunii simţindu-i bătăile inimii asemenea sunetelor unui clopot posedat. Îmi apropiam buzele înfricoşate sărutându-i umărul transpirat, pielea îmbibată cu propria noastră tăcere, cu nesfârşita teamă de care ne simţeam legaţi de acest prezent din care eu personal nu păream a mai avea vreo şansă de evadare; aşa a şi fost. Ne ţineam de mână având certitudinea că ne-am spus astfel cele mai înfocate declaraţii de iubire ce s-ar fi putut mărturisi vreodată, că fiecare vibraţie a inimilor noastre pare ruptă din sunetul nervos al paharelor de cristal pregătite să-şi piardă viaţa pentru totdeauna. Nu ne puteam spune niciun cuvânt; cuvintele nu-şi aveau niciun rost aici, în această poveste în care tăcerile ne erau mai mult decât suficiente pentru a ne exprima; ne priveam. Într-o noapte i-am sărutat picioarele şi eram convins că însuşi Dumnezeu – dacă exista – se afla acolo, în acel trup, primindu-mi jertfa oferită în numele dragostei.  Atingeam astfel o fericire aproape divină, net superioară celei atinsă în condiţii normale, o euforie ce mă apropia de acea stare nepământeană pe care înţelepţii o numeau ex-tasis. Ieşire din trup. Adevăr. Mă transpuneam astfel în visul straniu şi întunecat al iubirilor pentru care comunicarea ia forma unor gesturi rupte din realitate, frânte şi neinteligibile. Mângâierile deveneau cuvinte mute, îmbrăţişările erau săruturi inexistente; tot ceea ce s-ar fi putut numi dragoste, în cazul nostru nu era decât o încercare aproape disperată de a ne înţelege pe noi înşine; pe fiecare în parte, pe celălalt, pe noi împreună. Cu toate acestea cuvintele nu aveau nicio putere pentru a lua asupra lor intensitatea trăirilor noastre.
Aveam să aflu însă mai târziu că viaţa de fapt nu este ceea ce înţelesesem eu până atunci că ar fi: fericirea frenetică pe care o puteam obţine doar cu puţină încredere în mine. Nu, viaţa nu-şi avea decât singura lege aflată pe atunci în vigoare: ce iubeşti ai să pierzi; viaţa reală nu-ţi rezervă în final decât acest lucru: propria însingurare, nevoia disperată de a te exprima şi de a-ţi manifesta trăirile în raport cu o altă persoană. Niciodată, simţeam atât de adânc în interiorul meu, nu-mi va mai fi dat să-i simt respiraţia caldă în ureche sau vocea molcomă călătorindu-mi prin vene topindu-mi întreaga inimă. Nu puteam însă suporta acest gând crud şi ucigător, acestă condamnare pe care mi se părea că Dumnezeu – dacă exista – o aruncase asupra mea. Îmi înfigeam mâinile încordate în părul crescut şi trăgeam cu disperarea cu care o mamă trage de copilul prins între roţile unui autoturism.
Din când în când îmi mai caut telefonul pentru a-i scrie câte un mesaj. Rămâne însă doar spaţiul... În alte dăţi încep să-i formez numărul adăugând în faţa sa cele câteva semne pentru a-mi ascunde identitatea; duc telefonul către ureche... la primul sunet închid repede; mâinile-mi tremurânde rămân îngheţate câteva clipe. Mă cuprinde o teamă pe care nu mă simt capabil să o exprim, o frică teribilă ce nu-şi are însă nicio bază temeinică. Nu pot aştepta nici măcar să-i aud vocea, cu toate că nu are cum să cunoască faptul că persoana de la celălalt capăt sunt eu. Ajunsesem să mă tem acum chiar şi de o discuţie banală, chiar şi de simpla sa voce. Simţeam că mă aflu în pragul nebuniei. Lacrimile şiroindu-mi pe faţa întristată îmi consimţeau faptul  că nu mă mai pot controla; mâinile atingându-se frenetic îmi exprimau prăpastia mentală. N-aveam curajul să mă privesc în oglindă temându-mă poate că imaginea ce-avea să prindă viaţă acolo urma să fie tocmai contrariul: reflexia unui om fără viaţă. În timp ce câteodată mi se mai spunea că nu este decât ceva trecător, că aveam să trec cândva peste asta, eu înţelegeam în inima mea cel mai mare adevăr, chiar inversul: nu voi putea scăpa niciodată; mă aflam pe marginea prăpastiei, în cel mai abrupt loc cu putinţă. Eu urma să decid pasul următor...
Ştiam că mă aflu în pragul nebuniei iar martor îmi era chiar telefonul  ce zăcea bucăţi pe covorul camerei mele după ce tocmai îl aruncasem lovindu-l de perete. Îl priveam cu un calm suspect, timp în care îmi rodeam unghiile cu o intesitate ce-mi depăşea chiar şi furia; începusem chiar să aud voci. De undeva din depăratare cineva îmi şoptea un fapt împotriva căruia mă răzvrăteam teribil. Ceea ce simţeam n-avea să ajungă niciodată la un sfârşit.