Shop Mobile More Submit  Join Login
Nu avea decât douăzeci şi patru de ani. Chipul său aproape întodeauna întristat, aproape întodeauna plin de un secret pe care ceilalţi erau incapabili să-l surprindă, reflecta acum o durere ce nu putea fi exprimată în cuvinte. Ochii negri, negri ca smoala încinsă şi aproape la fel de fierbinţi, stăteau tăcuţi în întunericul nopţii. Ştefan Tudor murmura în acea zi cuvinte fără niciun înţeles, emitea sunete pe care ea, Ana Panait, era incapabilă să le distingă din întreaga gamă pe care o cunoştea. Stăteau uniţi amândoi parcă nu prin atingerea trupurilor ci tocmai prin acea tăcere ce-şi întindea tentaculele învăluindu-i tot mai dureros. Acum parcă luna pe care el o privea înspăimântat i-ar fi sorbit toate cuvintele lăsându-l nu atât mut cât incapabil să exprime într-o măsură cât de mică toată durerea ce-l devora chiar în acele momente.

Ana nu avea nicio îndoială că el o iubeşte. Se cunosc de aproape jumătate de an însă la început nu au fost decât prieteni, chiar foarte buni s-ar putea spune. Ştefan era deasemenea conştient cât de mult o iubeşte. Acesta era probabil cel mai mare gol – căci gol simţea în inima sa – ce-şi manifesta influenţa asupra lui în acel moment.

Îşi ridica capul aflat pe pernă şi îl aşeză încet pe mijlocul toracelui ei; obrajii lui îi atingeau sânii. Mâna lui stângă îi stătea încolăcită de-a lungul trupului. Fără a spune nimic, fără nici măcar a se gândi la nimic, ochii lui începură să lăcrimeze într-o disperare teribilă căreia este aproape imposibil de a i se cunoaşte sursa. Începuse să plângă de-a dreptul adăugând printre lacrimi mici suspine ce-şi aveau rostul nu atât să-i arate tristeţea cât să cuprindă în ele acele emoţii aflate în zvâcnirile inimii ce nu-i pot suprinde decât pe acei oameni aflaţi într-adevăr în căutarea unui sens adevărat în propria lor viaţă.

Ea îl privea parcă simţind acea putere ce-l făcea să se reducă de la stadiul de om la acela de spirit pururea trist; el ştia că este privit însă din momentul în care a devenit conştient că plânge eforturile sale de a se opri au fost ineficiente. La un moment dat simte un impuls ce-i cutremură corpul; o prinde şi mai bine, cu amândouă mâinile, îmbrăţişarea sa parcă ilustrând pâna la perfecţiune acea nevoie absurdă de a-şi destăinui drama. Pielea ei se înfioară, capătă acea emoţie pe care uneori o simt tinerii aventurieri ce se avânta noaptea prin vreun cimitir pe unde se nimereşte să bată cate o pală de vânt. El plânge şi pare că va plânge până când va absorbi întreaga suferinţă a lumii, până când nu va mai exista durere. Ana continuă să-l privească; la un moment dat începu să plângă şi ea însă nu în acelaşi mod, nu în felul lui tăcut şi parcă împăcat cu sine. Ea bufneşte în plâns marcată de durerea lui, de tăcerea ce îi învăluie şi îi conduce pe amânoi spre un punct pe care nu-l pot percepe încă. El o iubeşte, ştie că o iubeşte. Şi ea îl iubeşte, ar fi dispusă să lase totul doar pentru a-şi găsi fericirea împreună cu el.

Ea îl întreabă de ce. Continuă să plângă amândoi de parcă s-ar afla la sfârşitul timpului. Lacrimile lui i s-au strâns ei pe abdomen; el îşi coboară capul şi le soarbe, le simte concentraţia de sare, le simte propria durere ce nu cuprinde însă niciun cuvânt. El îi răspunse că trecutul.

Ce e cu trecutul? Îşi dă seama însă că nu ştie nimic despre trecutul lui, despre cine a fost. Nu-i cunoaşte decât părinţii însă nimic mai mult. Se gândeşte că oare a fi prieten bun nu presupune şi mai mult decât a-ţi petrece timpul împreună?
Ce e cu trecutul?, îl întrebă.

Totul, totul, tot ce nu poate fi cuprins în cuvinte.

Şi cu toate astea el nu are decât douăzeci şi patru de ani. Se hotărăşte însă să-i răspundă: dacă i-ar spune că nu întodeauna, mai bine spus niciodată, drumurile l-au condus unde este acum?

Ea nu înţelege. Ce drumuri? Unde este acum?

El îi spuse că sunt şi lucruri pe care mulţi nu le înţeleg. Continuă să plângă la fel de monoton şi suav. Ea nu înţelege.

Exact despre asta vorbea.

Inima lui se simte scindată, parcă lovită de sabia dură a sufletului. Oare de ce a lăsat să se întâmple asta? Oare pentru a se convinge...?

Plânge; nu se poate opri; câteva cuvinte îi părăsesc buzele. Trecutul m-a construit aşa cum sunt. Întrebările pe care m-am văzut nevoit să mi le pun mi-au dovedit că fiecare om are propria lui realitate. Ştii ce mă gândeam...? Că întodeauna partea din umbră a vieţii mele a fost mult mai puternică decât aceasta pe care o văd toţi. Că fericirea pe care am simţit-o câteodată n-a fost constituită din lucruri mărunte, nici obişnuite, nici generale. Şi nu e vorba de nicio alegere...

El plânge. Ea plânge.

Ea îi ridică capul, îl apropie de al ei şi îi sărută buzele. El se apropie şi o sărută la rândul său. Mâinile le tremură, ochii le tremură, buzele le tremură. Ea încearcă să-l privească în ochi însă nu reuşeşte. Ochii lui negri, negri ca smoala, ascundeau în interiorul lor o prăpastie. Se pierduseră de mult. Ea începe să înţeleagă.

El plânge. Ea plânge.

Se îmbrăţişează iar apoi adorm împreună. De mâine nimic din toate acestea nu va mai avea loc.
Acest text se numeste O ALTFEL DE REALITATE si face parte din seria EXPANSIUNEA LIBERTATII.

Seria cuprinde:

1. O altfel de realitate [link]
2. Ganduri [link]
3. Urmarile timpului [link]
:iconmoody013:
MOOdy013 Featured By Owner Jul 13, 2007
Omule, stiam eu de ce ti-am dat :+devwatch:! :O Finalul asta e mindblowing... Cred ca fiecare ii poate gasi o interpretare in functie de realitatea sa... :) Respect. Keep it up, ca sa folosesc o fraza cliseica, dar care se merita a fi folosita in cazul de fata.
Reply
:iconnebunie:
nebunie Featured By Owner Jul 13, 2007
sa le urmaresti si pe urmatoarele:D mai sunt doua:) O sa le pun zilele urmatoare:)

Mersi foarte, foarte mult:)
:hug:
Reply
:iconmoody013:
MOOdy013 Featured By Owner Jul 13, 2007
Am vazut in comment ca e serie de trei si abia astept sa citesc si restul! :D
:hug:
Reply
Add a Comment:
 
×

:iconnebunie: More from nebunie



More from DeviantArt



Details

Submitted on
July 13, 2007
File Size
7.2 KB
Thumb

Stats

Views
264
Favourites
6 (who?)
Comments
3
×