Shop Mobile More Submit  Join Login
Ana stătea singură în camera ei, în mijlocul singurătăţii, gândindu-se la toate posibilităţile ce i se înfăţişau. Plângea cu o durere sfâşietoare strângând apocaliptic între dinţi mica pernă colorată pe care în acelaşi timp o avea prinsă în ambele mâini parcă de frică să nu i-o fure adierea de vânt ce intra pe fereastra deschisă. Plângea de parcă n-ar mai fi rămas nimic altceva de făcut. Se ridica uneori în capul oaselor aruncând priviri disperate prin camera ce iradia singurătate însă nu reuşea să gâsească acel element ce i-ar fi putut aduce mântuirea. Nimic, nimic parcă nu-i mai era util cu adevărat, iar după ce ajunse la o asemenea concluzie îi fu aproape imposibil să nu îşi arunce iar faţa în perna umezită mai înainte. Lacrimile îi erau absorbite într-o tăcere sfâşietoare aşa cum întunericul dă mereu impresia că stă să înghită stropii de lumină ce abia iau naştere.

Acum ştia adevărul şi nu îl condamna pe el pentru asta. Oricât ar părea acum de ciudat nu se putea îndoi nici măcar într-o mică măsură că Ştefan o iubeşte şi că tocmai din acest motiv a ales sinceritatea ca posibilitate de comunicare.

Are în acest moment o mulţime de întrebări pe care ştie însă că trebuie să le lanseze pe rând, pe măsură ce se va împăca ea însăşi cu realitatea celuilalt. Ştie cu toate astea că oamenii n-ar trebui să-şi facă probleme referitoare la moralitatea celor de lângă ei – nu există nimic mai preţios decât libertatea fiecărui om. Şi nu este nimic mai valoros până la urmă în propria noastră fiinţă decât capacitatea de a înţelege acest lucru.

Îşi şterse brusc lacrimile aflate pe obrajii îmbujoraţi schimbându-şi chipul într-un zâmbet fericit. Da, nimic n-ar trebui să o întristeze legat de el, se gândeşte, şi poate că tocmai aici e cheia fericirii.

Stătu câteva clipe până când îşi aduse aminte de cuvintele lui. Trecutul... Îi cunoştea foarte bine această obsesie a timpului însă nu se gândise niciodată că ar fi putut primi un asemenea răspuns, în orice alte circumstanţe.

Nu se poate să nu se gândească dacă el chiar are dreptate... Trecut; ce cuvânt mare acesta. Cum adică trecutul?

Ana Panait, în vârstă de douăzeci şi doi de ani, studentă la psihologie, nu putea să nu se gândească la factorii ce l-au adus pe Ştefan în stadiul acesta; el spune că trecutul. Dacă este aşa atunci este vorba despre Freud.

Dar este deja cu totul o altă filosofie... Îşi căută în clipele următoare câteva haine pe care le îmbrăcă în grabă fară a acorda nici măcar o atenţia a ceea ce face, nici măcar o privire în oglindă atunci când a terminat, aşa cum suntem obişnuiţi că fac fetele. Îşi încălţă apoi perechea de sandale negre, cadou din partea lui, şi ieşi pe uşă într-un calm aproape bătător la ochi. Avea în gând să bea un ceai rece pentru a îngheţa agitaţia de moment aflată în sufletul ei şi pentru a-şi mai linişti gândurile, ceea ce rareori reuşea de una singură; de cele mai multe ori trebuia să primească ajutorul unor oameni, obiecte sau locuri asupra cărora dezvoltase până atunci o familiaritate crescută. Se gândi atunci că nu va reuşi să scape niciodată de el, că paşii lui o vor însoţi întodeauna chiar şi atunci când se va crede singură. Se gândeşte dacă însă chiar îşi doreşte să se piardă unul pe celălalt, dacă oare înţelegerea unei vieţi înseamnă renunţarea la propriul suflet. Nicidecum, se gândeşte, poate că fericirea tocmai acum începe...
Acest text se numeste GANDURI si face parte din seria EXPANSIUNEA LIBERTATII.

Seria cuprinde:

1. O altfel de realitate [link]
2. Ganduri [link]
3. Urmarile timpului [link]
:iconmoody013:
MOOdy013 Featured By Owner Jul 15, 2007
Love this one as well! Astept si partea a III-a inainte sa scriu un comment adecvat, totusi:)
Reply
Add a Comment:
 
×

:iconnebunie: More from nebunie



More from DeviantArt



Details

Submitted on
July 14, 2007
File Size
4.8 KB
Thumb

Stats

Views
216
Favourites
6 (who?)
Comments
1
×